poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-07 | |
-Luca! Luca, te rog lasă discul acela! Îmi place! Vreau să îl ascult mai departe!
Cincisprezece ani. Avea să împlinească cincisprezece ani peste doua zile patru ore și treizeci de minute. Gândul său era numai la muzică. De dimineață până seara, dacă cineva trecea prin fața camerei sale, îl putea vedea stând în șezlongul din fața ferestrei, iar combina muzicală continua să cânte aceleași discuri cu Chopin, Mozart sau Beethoven la nesfârșit. Zeci de discuri își aveau locul lor special pe unul din rafturile bibliotecii. -BBBBBBBeethoven. LLLLLLudwig van Beethoven. Connnncertul de pian nr. 1 în C Major. Arrrrrria a ddddddoua – Largo. Bună dddddddddimineața, Rrrrrose Rrrrred. Mă bucccccur că îți pppppplace. Vocea băiatului se auzea tot timpul din spatele șezlongului pe care îl primise cadou de la Lena cu doi ani în urmă. Mariana, o fată de-o șchioapă, cu doi ani mai mare decât Luca, nici nu se mai miră de răspunsul aproape rece al băiatului și, după ce întră în cameră, se întinse pe patul acestuia, încrucișându-și picioarele. -Îmi place, dragul meu Lucian. Mă liniștește. Mi-a dăruit o clipă de zâmbet într-o mare de lacrimi, dar tu nu înțelegi lucrul acesta, nu-i așa, eternule singuratic? Și în plus, să asculți o asemenea arie dis de dimineață… nu prea e firea ta. Mă întreb cum de ai ales chiar acest concert pentru dimineața aceasta? Răspunsul se lăsă așteptat atât de mult încât, Rose Red, Mirela sub numele său real, renunță să îl mai pretindă. Luca privea pe geam concentrat la rândurile de viori ce interpretau de zor, nota după notă partituri întregi, iar apoi… în stânga scenei, pe un postament mai înalt pianul ce se auzea periodic cântând într-o armonie completă cu restul instrumentelor. Întregul arsenal de vioare preluând controlul regulat, alături de picuri de pian căzute printre acordurile melodice. Putea prezice fiecare notă, fiecare acord, știa absolut toată piesa pe de rost. Dacă cineva i-ar fi pus în mână un caiet ar fi rescris partitura fără nici cea mai mica greșeală. -Gata, băiete. E timpul sa mergem la școală! Haidem! Luca nu răspunsese nici de data aceasta. Se ridicase din scaun îndreptându-se spre raftul unde era așezată combina muzicală spre a o opri. Mersul stângaci îi dădea de gol afecțiunile, dar nu atât de mult pe cât privirea. Crescuse într-un copil minunat, capabil de orice, însă incapabil să iasă din lumile sale. Apăsă cu mâna ușor tremurândă pe butonul ce opri melodia, apoi se îndreptă spre celalalt capăt al camerei spre a-și lua rucsacul. Avea rucsacul pregătit întotdeauna de cu seara; și-l pregătea de unul singur – îl ridică pentru ca apoi să și-l treacă peste umăr. -Așa, bravo! Acum haidem la școală. Mirela. Povestea ei începe undeva cu vreo patru ani înainte de cea a lui Luca. Părinții ei muriseră într-un accident de mașină, și cum rudele nu doriseră să audă de ea, ajunsese într-o casă de copii. Colindase de atunci prin câteva astfel de instituții până ajunsese să se stabilească în această casă de copii, pe vremea când avea vârsta lui Lucian. Retrasă, poate datorită și stilului de viață pe care și-l alesese de mic copil – îi plăcea foarte mult muzica rock, respinsă de ceilalți, și respingându-i la rândul ei, se atașase de copilul acesta, prin simplul fapt că într-o zi, trecând prin fața camerei sale, auzise din întâmplare același Menuett cântat de una din trupele sale preferate (Haggard), interpretat, de data aceasta, numai sub formă de muzică clasică. Fără chitară, fără nimic altceva, decât viori și flaut. Nu îl cunoscuse până atunci, și ca orice om, inițial se speriase de modul de a fi al copilului, vorba stâlcită, privirea uneori rece, indiferentă, alteori parcă nici nu o privea sau pur și simplu nu o putea privi. O uimiseră vastele cunoștințe ale sale legate de genul de muzică ascultat de el, iar la întrebările „Cum de știi atâtea? De unde le-ai învățat?”, băiatul îi răspunsese că nu știe și că pur și simplu le știa de când se născuse. Se apropiase ușor de el. El un singuratic respins datorită defectelor sale, ea o singuratică libertină și fără principii prea multe în viață. Obișnuindu-se repede cu modul stângaci de a fi – obiecte scăpate pe jos, lucruri uitate prin locuri cât se poate de ciudate, cămașa încheiata strâmb sau șireturile legate cu asemenea noduri încât te chinuiai o săptămână să le desfaci, Mirela devenise de-a lungul timpului un fel de părinte pentru copilul Luca. Fraze de genul „Prostuțule, hai să îți leg eu șireturile.”, „Dearest, vezi ca iar ai uitat cărțile pe masă în curte.” sau „Lasă că șterg eu. Nu spune nimănui ca iar ai scapăt ceașca.” erau destul de frecvente. Se obișnuise să îl ajute și îi făcea plăcere. Într-un fel se recompensau reciproc. Ea avea grijă de el în momentele în care stângăciile erau prezente, pentru ca erau perioade… perioade de stângăcie completă și perioade în care totul era limpede și ușor pentru amândoi, iar el îi ținea companie mereu; o companie tacită, însă se mulțumea cu atât, pentru că după acea tăcere știa că se putea încrede în prietenia sa. Început de an școlar. O zi superbă de Septembrie, cu un soare cald și generos, ce încă mai strălucea a vară. Părea să fie o toamnă lungă și caldă anul acela; copacii începuseră încă de la sfârșitul lui August să își schimbe culoarea coroanelor magnifice, iar acum încă mai puteai descoperi pete de verde din loc în loc. Mirela și Lucian mergeau unul lângă altul, privind unul în pământ, conform obișnuinței, altul la coloritul magnific al stejarilor din parcul din vecinătatea școlii. „Trebuie să vin să îi desenez, trebuie neapărat să vin să îi desenez, chiar mâine am să vin. Da. Chiar mâine am să vin.” -Iote! A venit goanga! Luca! Vino încoa’! -Ignoră-l, Lucian. Lasă-l în pace. Te faci că nu îl auzi, înțeles? Mirela îl simțea cum deja începuse să oscileze – în mintea sa, aproape că nu putea să nu asculte cererea acelui băiat. Mâna fetei, pusă pe umărul său îl calmă puțin, reușind să meargă mai departe însă norocul nu avea să dea peste ei. Băiatul, unul dintre golanii școlii, se luase după el, și ajungându-l din urmă i se puse în fața. -Goangă! Þi-am spus să vii la mine. Nu mai asculți, de când cu pișpirica asta? Ce mă, ți-ai tras femeie acum? Băiatul continua să tacă, iar mâna fetei nu se mișcase de pe umărul sau. Știa că nu putea face prea multe împotriva acelui golan, nu ar fi fost prima data când interacționa cu el, însă îi era imposibil să riposteze, ca întotdeauna. Pentru o clipă de luciditate însă, de data aceasta, Luca ridică ochii din pământ și îi privi fața. -Tttee rrog sssă ne llllași în pppace. Privirea băiatului, deși inexpresivă, îl făcu pe celălalt să ezite un pic. În toate interacțiunile lor de până atunci, Luca fusese retras și speriat. Oare curvulița care era cu el îi dăduse curajul acesta? -Cum sa te las mă, în pace? Hai să îi arătăm femeii tale de ce ești tu în stare. E prima zi de școală și trebuie să sărbătorim. Tre’ să mănânci cretă azi… Mirela privea inexpresivă, din dreapta lui Lucian, fără măcar să clipească, însă mâna ce stătea pe umărul acestuia începuse să strângă, insesizabil pentru ochii celorlalți, însă atât cât să-l facă pe băiat să rămână locului. Simțea că i se făcuse frică, îi simțise frica de când golanul se luase de el, însă nu putea face nimic. Trebuia să îl lase, până la urmă, să se descurce singur. Să învețe să se descurce singur. Deși auzise povești despre acel golan, și nu o dată îl văzuse întors la internat cu pantalonii murdari sau rănit din cauza acelui idiot, cum spunea ea, trebuia să îl lase să se descurce singur. Până la un punct. -Haidam! Hai că nu am toata ziua la dispoziție. Loază, adu creta! În clipa în care băiatul își pusese mana pe umărul stâng al lui Luca, pumnul drept al Mirelei se oprise în falca acestuia, trântindu-l la pământ. Uimiți, Loază și încă un băiat, prietenii golanului rămăseseră locului. Amețit și cu buza spartă, Gâscă, după cum i se spunea în liceu, dădu să se ridice, când Mirela făcu un pas spre el, lovindu-l încă o data cu piciorul. -Te sfătuiesc să nu te ridici. Chipul de gheață, inexpresiv, al fetei și durerea ultimei lovituri de picior, pe care o încasase tot în față, făcând să îi dea sângele pe nas, plus amețeala intensă, îl făcură pe băiat să o ia în serios. -Să mai aud că i-ai făcut ceva. De mult vroiam să te întâlnesc. Mai discutam noi. In private. Când nu o să îți ai și goriluțele cu tine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate